În dulcele stil clasic
Dintr-un bolovan coboară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o frunză verde,
pală pasul tău de domnişoară.
Dintr-o înserare-n seară
pasul tău de domnişoară.
Dintr-o pasăre amară
pasul tău de domnişoară.
O secundă, o secundă
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roşcată fundă.
Inima încet mi-afundă.
Mai rămâi cu mersul tău
parcă pe timpanul meu
blestemat şi semizeu
căci îmi este foarte rău.
Stau întins şi lung şi zic,
Domnişoară, mai nimic
pe sub soarele pitic
aurit şi mozaic.
Pasul trece eu rămân.
Poezia În dulcele stil clasic este o creaţie „lirică galantă - sinteză între elegantul stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienăchiţă Văcărescu - supusă de Nichita Stănescu unui asemenea tratament de regenerare-caricaturizare”. (Alex Ştefănescu) Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia Leoaică tânără, iubirea, unde dragostea este devoratoare, agresivă şi bulversantă, în poezia În dulcele stil clasic, iubirea este caricaturizată, persiflată, minimalizată după modelul liricii siropoase a poeţilor Văcăreşti.
TITLUL poeziei și al volumului sugerează programatic, prin sintagma „stil clasic”, intenția de revenire la tiparele formale cunoscute, pe care poetul le privește cu duioșie ironică (atitudine postmodernistă). Antepunerea epitetului „dulce” amintește de poezia pașoptiștilor și de aceea eminesciană (celebra formulă „dulce minune”). Este privirea melancolică a poetului care, la 1970, este pus în fața unei lumi schimbate, pe care trebuie să încerce s-o exprime în poezia sa. Fiind în același timp poezie erotică - „poveste de dragoste” improvizată - și artă poetică, prin prezentarea întâlnirii dintre Poet și Inspirație, TEMA poeziei apare dublată. Iubirea este o cale de cunoaștere, de atingere a clipei unice de revelație a absolutului. Poezia constituie „descrierea” stării de extaz produsă creatorului de clipa revelației.
Poezia pare a avea compoziție clasică, prin cinci catrene monorimice, cu ritm trohaic, fapt contrazis de prezența versului final, izolat, cu valoare conclusivă și caracter gnomic: ” Pasul trece eu rămân”.
Poezia pare a avea compoziție clasică, prin cinci catrene monorimice, cu ritm trohaic, fapt contrazis de prezența versului final, izolat, cu valoare conclusivă și caracter gnomic: ” Pasul trece eu rămân”.
În PRIMA SECVENȚĂ POETICĂ, laitmotivul „pasul tău de domnișoară” realizează dispunerea gradată a imaginarului poetic. Termenul „domnișoară” amintește de limbajul din poezia-grațios-romantică a secolului al XIX-lea. Echivalența semantică „domnișoară” - poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă aici prin elementul lipsit de corporalitate, „pasul”. Bolovan și domnișoară sunt arii și registre semantico-estetice incompatibile în aparență. Deci nu la nivel simbolic trebuie citit textul, ci la nivelul „accidentelor semnificante”. Bolovan sugerează lipsa totală de grație, amorful, neprelucratul, neșlefuitul, masa, materia informă, neadusă la măsură estetică. Tocmai din această materie coboară, descinde, se pare, pasul (mersul, actul poetic desfășurat în mișcări componente), cu alte cuvinte grația demersului poetic ; domnișoară evocă ceea ce e nobil, zvelt, pur, grațios, o figură a independenței totale, a nonșalanței. Poezia este o Venus atotputernică, cu o descendență total profană, nemaiauzită, grosolană în punctu-i de plecare și cu atât mai nobilă în punctul de sosire. Singurul verb al secvenței, „coboară”, redă prin sens ideea desprinderii succesive a ideii poetice de planul obiectiv, iar prin timpul prezent, acțiunea în derulare. Cele patru substantive la singular, unele însoțite de determinanți, sunt reprezentări ale abstracțiilor (ipostazele sentimentale) în forma concretă a elementelor cadrului natural: „bolovan”, „frunză verde, pală”, „înserare-n seară”, „pasăre amară”. Aceste metafore sugerează sursele poeziei: duritatea regnului mineral, „dintr-un bolovan”, efemeritatea vieții / regnul vegetal, „frunză verde pală”. Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare-n seară” sugerează necunoașterea, misterul, momentul pregătitor al revelației. Metafora șocantă prin asocierea unor termeni incompatibili „pasăre amară”, conotează mai degrabă starea de suferință a poetului - pasăre (ca la romantici) decât un atribut al inspirației.
A DOUA SECVENȚĂ surprinde momentul propriu-zis al creației. Efemeritatea clipei de revelație este sugerată de repetiția „o secundă, o secundă”. Eul creator se manifestă contemplativ „eu l-am fost zărit în undă” și afectiv „inima încet mi-afundă”. Creația presupune reflectarea ideii artistice în conștiința și fantezia poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu-i valoarea estetică sugerată de metafora „roșcată fundă”. Se poate vorbi de o raportare a poetului Nichita Stănescu la poezia clasică, prin reinterpretarea mitului nașterii poeziei prin mimesis și prin revalorizarea formei verbale de secol XIX a diatezei pasive „l-am fost zărit”.
A TREIA SECVENȚĂ redă drama artistului, imposibilitatea ancorării în starea de grație, desprinderea operei de artist, prin invocația elegiacă a muzei: „ Mai rămâi cu mersul tău / parcă pe timpanul meu”. Poetul este redus la condiția de victimă a propriei iluzii, iar corespondentul său în plan simbolic este „timpanul”, organ al percepției cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la misterul trecerii prin lume a poeziei. Se conturează un portret al „îndrăgostitului” de iubita - poezie: „blestemat și semizeu”. Poetul deplânge ineficiența simțurilor omenești, „blestemat” la imposibilitatea de a reține superba urmă a artei. Conștient de dualitatea propriei existențe (efemer și peren), „semizeu”, are dimensiunea nefericirii sale.
Condamnat la solitudine, el percepe viața ca o stare de „boală”: „Căci îmi este foarte rău”. ULTIMA SECVENȚĂ POETICĂ devine o meditație pe tema trecerii timpului, dublată de sancționarea neputinței omenești. Mesajul - sentință al strofei este acela că, în afara clipei de inspirație a iubirii / a creației poetice, existența poetului nu-și are sensul: „...și zic / domnișoară, mai nimic”. Se confirmă diferența dintre starea poetului lipsit de puterea de creație: „ Stau întins și lung și zic” și starea realului golit de esență, plăsmuit de materiale artificiale și redus la dimensiuni meschine: „pe sub soarele pitic, aurit și mozaic”. Falsa strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a poetului, care tânjește ca un îndrăgostit. Versul final are, ca în GLOSSA eminesciană, valoare gnomică: „ Pasul trece, eu rămân”. Conclusiv, versul exprimă opoziția dintre tristețea poetului și trecerea urmei poeziei. Formularea lapidară întreține ambiguitatea semnificației. Poetul apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar binecuvântată a inspirației sau, răsturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios sub semnul eternității, ca un poet-creator pentru care manifestarea în act nu este decât o succesiune a clipelor de revelație. „În neputința opririi pe loc a pasului, a demersului poetic, pentru a-l defini, s-a reușit cel puțin intuirea fulgurantă a lui ca trecere, ca ne-rămânere, ca sur-pasaj dezinvolt, inaferabil, indiferent față de rest, de restanță.”
ELEMENTE NEOMODERNISTE sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor și a limbajului, reprezentarea abstracțiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, noile sonorități și semnificații obținute prin plasarea unor clișee verbale din poezia înaintașilor în noi contexte.
Condamnat la solitudine, el percepe viața ca o stare de „boală”: „Căci îmi este foarte rău”. ULTIMA SECVENȚĂ POETICĂ devine o meditație pe tema trecerii timpului, dublată de sancționarea neputinței omenești. Mesajul - sentință al strofei este acela că, în afara clipei de inspirație a iubirii / a creației poetice, existența poetului nu-și are sensul: „...și zic / domnișoară, mai nimic”. Se confirmă diferența dintre starea poetului lipsit de puterea de creație: „ Stau întins și lung și zic” și starea realului golit de esență, plăsmuit de materiale artificiale și redus la dimensiuni meschine: „pe sub soarele pitic, aurit și mozaic”. Falsa strălucire a lumii nu satisface setea de absolut a poetului, care tânjește ca un îndrăgostit. Versul final are, ca în GLOSSA eminesciană, valoare gnomică: „ Pasul trece, eu rămân”. Conclusiv, versul exprimă opoziția dintre tristețea poetului și trecerea urmei poeziei. Formularea lapidară întreține ambiguitatea semnificației. Poetul apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar binecuvântată a inspirației sau, răsturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios sub semnul eternității, ca un poet-creator pentru care manifestarea în act nu este decât o succesiune a clipelor de revelație. „În neputința opririi pe loc a pasului, a demersului poetic, pentru a-l defini, s-a reușit cel puțin intuirea fulgurantă a lui ca trecere, ca ne-rămânere, ca sur-pasaj dezinvolt, inaferabil, indiferent față de rest, de restanță.”
ELEMENTE NEOMODERNISTE sunt, în textul poetic ales: ambiguitatea planurilor și a limbajului, reprezentarea abstracțiilor în formă concretă, insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, noile sonorități și semnificații obținute prin plasarea unor clișee verbale din poezia înaintașilor în noi contexte.
NICHITA STĂNESCU. DREPTUL LA TIMP
Prin opera sa, Nichita Stănescu încearcă să se distanțeze de modelul modernității și să
„rescrie” idei vechi ale poeziei, în special „fantasmele și miturile romantice”. Eugen Simion îl
încadrează pe Nichita Stănescu în categoria poeților care inventează o limbă tocmai pentru a
disloca perfecțiunile deja existente. În poemele sale, poetul fructifică foarte evident gustul
pentru imperfecțiune, textele sale creează impresia unui limbaj fin care brusc devine
dezordonat, improvizat. Prin scrierile sale impune un sistem coerent de a înțelege poezia, tot
ceea ce însemna poezie fiind redefinit din perspectivă postmodernistă. Se propune o nouă
viziune artistică asupra lumii, precum și o atitudine nouă față de cuvânt, acesta având o
personalitate mai accentuată datorită implicării totale a celui care îl rostește.
În textele lui Stănescu nu este vorba despre o meditație a poeziei prin poezie, despre
ilustrarea cuvintelor, acesta încearcă să definească poezia prin vorbele proprii.
În anul 1965 Nichita Stănescu publică volumul Dreptul la timp, volum în care lirismul
adolescentin specific primelor publicații se transformă într-o viziune problematizantă, din
perspectiva „timpului”. În acest volum marile teme ale lirismului stănescian sunt accentuate și
sunt trasate principalele axe care susțin o poetică ce derivă din revelația bruscă a timpului,
ceea ce produce o ruptură tragică a sinelui, având consecințe nebănuite asupra rostirii
cuvântului. Odată cu această etapa a operei sale are loc o nouă revelație a poeticului și anume
descoperirea bruscă a unei rupturi existente in propria ființă și mai ales în propriul trup.
Corporalitatea devine absurdă, poetul descoperă lipsa ei de consistență, neputința de a
exprima sinele. Cuvântul devine mai intens, își descoperă partea invizibilă care la rândul ei
este lipsită de corporal. Definirea sinelui devine din ce în ce mai grea, sinele este limitat,
autoreflexiv, orice acțiune sau stare a sa nu are obiect în afară, de aici imposiblitatea
comunicării. Fiecare lucru din realitatea obiectivă era dăruit cu sentiment, prin conturul său
emotiv, el putea fi abordat și cunoscut.
Volumul Dreptul la timp este structurat în patru părți: prima parte poartă numele
volumului, parte a doua Timp antirăzboinic, urmează Timpul revelațiilor și se încheie cuÎndoirea luminii.
„rescrie” idei vechi ale poeziei, în special „fantasmele și miturile romantice”. Eugen Simion îl
încadrează pe Nichita Stănescu în categoria poeților care inventează o limbă tocmai pentru a
disloca perfecțiunile deja existente. În poemele sale, poetul fructifică foarte evident gustul
pentru imperfecțiune, textele sale creează impresia unui limbaj fin care brusc devine
dezordonat, improvizat. Prin scrierile sale impune un sistem coerent de a înțelege poezia, tot
ceea ce însemna poezie fiind redefinit din perspectivă postmodernistă. Se propune o nouă
viziune artistică asupra lumii, precum și o atitudine nouă față de cuvânt, acesta având o
personalitate mai accentuată datorită implicării totale a celui care îl rostește.
În textele lui Stănescu nu este vorba despre o meditație a poeziei prin poezie, despre
ilustrarea cuvintelor, acesta încearcă să definească poezia prin vorbele proprii.
În anul 1965 Nichita Stănescu publică volumul Dreptul la timp, volum în care lirismul
adolescentin specific primelor publicații se transformă într-o viziune problematizantă, din
perspectiva „timpului”. În acest volum marile teme ale lirismului stănescian sunt accentuate și
sunt trasate principalele axe care susțin o poetică ce derivă din revelația bruscă a timpului,
ceea ce produce o ruptură tragică a sinelui, având consecințe nebănuite asupra rostirii
cuvântului. Odată cu această etapa a operei sale are loc o nouă revelație a poeticului și anume
descoperirea bruscă a unei rupturi existente in propria ființă și mai ales în propriul trup.
Corporalitatea devine absurdă, poetul descoperă lipsa ei de consistență, neputința de a
exprima sinele. Cuvântul devine mai intens, își descoperă partea invizibilă care la rândul ei
este lipsită de corporal. Definirea sinelui devine din ce în ce mai grea, sinele este limitat,
autoreflexiv, orice acțiune sau stare a sa nu are obiect în afară, de aici imposiblitatea
comunicării. Fiecare lucru din realitatea obiectivă era dăruit cu sentiment, prin conturul său
emotiv, el putea fi abordat și cunoscut.
Volumul Dreptul la timp este structurat în patru părți: prima parte poartă numele
volumului, parte a doua Timp antirăzboinic, urmează Timpul revelațiilor și se încheie cuÎndoirea luminii.
EURIDICE
de Nichita Stănescu
Aerul se mai emoţiona încă
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.
Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţii mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.
Îţi mai ţineam braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.
Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe - voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând...
în jurul tău,
tulburând vederea orelor acele,
când înnoptarea venea alunecând
pe roata inimii mele.
Şi glasul ţi se rupea sub sărutul
pe care ţi-l da ne-nceput începutul.
Facle şi torţe şi flăcări şi focuri
ţi se-aprindeau în ochi, cerându-se stinse
de norul feţii mele, plumburiu şi greu
trecând pe chipul tău, ca-n piscurile ninse.
Îţi mai ţineam braţul încă
viaţa ta de viaţa mea lipită,
risipa dragostei nerisipită,
secunda înnodată de clipită.
Paşi, râsete, poveşti silabice, istorii,
destăinuiri, speranţe - voi
eraţi într-adevăr adevărate
în jurul celor doi din iarna când
un aer scânteind, pe lângă tine
va fi trecut. Va fi trecând...
Comentariu
Poezia oferă două posibilităţi de interpretare:
-poem erotic (prin comentarea mitului orfic – Euridice, iubita pierdută în
moarte a lui Orfeu, căruia zeii înduioşaţi de forţa iubirii şi a artei sale, îi
îngăduie să o readucă printre cei vii, cu condiţia de a nu privi înapoi, este
din nou pierdută, pentru că acesta nu rezistă tentaţiei de a o vedea şi
priveşte înapoi, la Euridice care îl urmează); -poem în care Nichita Stănescu
discută problema actului de creaţie.
Multe din poemele lui Nichita Stănescu propun această cheie interpretativă: dincolo de aparenţa unui poem erotic se ascund sensurile mai adânci şi mai grave ale condiţiei creatorului şi ale actului creaţiei. Primele două versuri: „Aerul mă emoţiona încă/în jurul tău” ar putea avea drept locutor pe Euridice, care surprinde aura pe care harul de cântăreţ i-o conferă lui Orfeu.
Inima-roată, inima-cerc sugerează perfecţiunea, dar şi sfârşitul pe care aceasta îl implică. Înnoptarea care vine alunecând, evanescent, peste orele saturate de imaginea fiinţei iubite, sugerează trecerea în lumea beznei, a morţii. Versurile: „Şi glasul ţi se rupea sub sărutul/pe care ţi-l da ne-nceput începutul” surprind stingerea („ne-nceput începutul” – un oximoron care simbolizează staticul, inertul, dar şi starea de graţie dinaintea creaţiei).
Redundanţa de imagini vizuale strălucitoare din versul:
„Facle şi torţe, şi flăcări şi focuri” care „se aprind în ochi” sugerează revelaţia de o clipă, străfulgerarea, iluminarea, ideea primă care stă la baza creaţiei. Este ca o cortină care se ridică pentru o clipă doar, pentru a cădea apoi. Epitetul dublu, funerar, ca în versurile bacoviene din sintagma „norul feţei mele, plumburiu şi greu” surprind ideea întunecată de amintirea durerii calde încă, dar şi posibilitatea transfigurăriiunui sentiment în plan estetic.
„Viaţa ta de viaţa mea lipită” evidenţiază profunzimea trăirii, cele două vieţi îngemănându-se, alcătuind un tot; dispariţia uneia poate presupune şi dispariţia celeilalte, cel puţin în plan simbolic. Risipa dragostei rămâne „nerisipită” (un alt oximoron), nu are cui să să ofere. Singura posibilitate rămâne cea a transfigurării, trecerea din real în ideal (în cântec sau în poezie): „secunda înnodată de-o clipă” („secunda” materială devine „clipa” revelaţiei, posibilitatea de a rămâne în creaţie alături de iubita moartă).
Moartea/nemoartea sunt simboluri care ies cu pregnanţă în evidenţă din aceste versuri şi se constituie în elemente recurente în creaţia stănesciană. „Paşi, râsete, povestiri silabice, istorii, destăinuiri, speranţe noi” surprind agitaţia, neliniştea, dar şi iluminatea pentru că toate acestea „eraţi într-adevăr adevărate”. Iarna scânteietoare, luminozitatea rece ce îmbrăţişează cuplul cuprind atât extincţia, dar şi renaşterea, într-o perpetuă reversibilitate a timpului şi a creaţiei: ”va fi trecut, va fi trecând”(verbe la prezumtiv, care deschid această perspectivă).
Eul liric dedublat (cuplul arhetipal şi tragic Orfeu-Euridice) găseşte posibilitatea de a deveni un tot, în plan artistic, ideatic, poetul reactualizând chiar mitul androginului. Pentru că lumea (sentimentul) pare a fi re-creat prin cântecul lui Orfeu sau prin cuvântul (logosul) poetului.
Multe din poemele lui Nichita Stănescu propun această cheie interpretativă: dincolo de aparenţa unui poem erotic se ascund sensurile mai adânci şi mai grave ale condiţiei creatorului şi ale actului creaţiei. Primele două versuri: „Aerul mă emoţiona încă/în jurul tău” ar putea avea drept locutor pe Euridice, care surprinde aura pe care harul de cântăreţ i-o conferă lui Orfeu.
Inima-roată, inima-cerc sugerează perfecţiunea, dar şi sfârşitul pe care aceasta îl implică. Înnoptarea care vine alunecând, evanescent, peste orele saturate de imaginea fiinţei iubite, sugerează trecerea în lumea beznei, a morţii. Versurile: „Şi glasul ţi se rupea sub sărutul/pe care ţi-l da ne-nceput începutul” surprind stingerea („ne-nceput începutul” – un oximoron care simbolizează staticul, inertul, dar şi starea de graţie dinaintea creaţiei).
Redundanţa de imagini vizuale strălucitoare din versul:
„Facle şi torţe, şi flăcări şi focuri” care „se aprind în ochi” sugerează revelaţia de o clipă, străfulgerarea, iluminarea, ideea primă care stă la baza creaţiei. Este ca o cortină care se ridică pentru o clipă doar, pentru a cădea apoi. Epitetul dublu, funerar, ca în versurile bacoviene din sintagma „norul feţei mele, plumburiu şi greu” surprind ideea întunecată de amintirea durerii calde încă, dar şi posibilitatea transfigurăriiunui sentiment în plan estetic.
„Viaţa ta de viaţa mea lipită” evidenţiază profunzimea trăirii, cele două vieţi îngemănându-se, alcătuind un tot; dispariţia uneia poate presupune şi dispariţia celeilalte, cel puţin în plan simbolic. Risipa dragostei rămâne „nerisipită” (un alt oximoron), nu are cui să să ofere. Singura posibilitate rămâne cea a transfigurării, trecerea din real în ideal (în cântec sau în poezie): „secunda înnodată de-o clipă” („secunda” materială devine „clipa” revelaţiei, posibilitatea de a rămâne în creaţie alături de iubita moartă).
Moartea/nemoartea sunt simboluri care ies cu pregnanţă în evidenţă din aceste versuri şi se constituie în elemente recurente în creaţia stănesciană. „Paşi, râsete, povestiri silabice, istorii, destăinuiri, speranţe noi” surprind agitaţia, neliniştea, dar şi iluminatea pentru că toate acestea „eraţi într-adevăr adevărate”. Iarna scânteietoare, luminozitatea rece ce îmbrăţişează cuplul cuprind atât extincţia, dar şi renaşterea, într-o perpetuă reversibilitate a timpului şi a creaţiei: ”va fi trecut, va fi trecând”(verbe la prezumtiv, care deschid această perspectivă).
Eul liric dedublat (cuplul arhetipal şi tragic Orfeu-Euridice) găseşte posibilitatea de a deveni un tot, în plan artistic, ideatic, poetul reactualizând chiar mitul androginului. Pentru că lumea (sentimentul) pare a fi re-creat prin cântecul lui Orfeu sau prin cuvântul (logosul) poetului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu